Acasa » Fotbal Intern » Moartea lui Emeric Ienei iar despre morți, numai de bine. Dar despre rușine? Și despre noi, când? Manifestul răscolitor al lui Gabriel Berceanu provoacă fotbalul românesc 

Moartea lui Emeric Ienei iar despre morți, numai de bine. Dar despre rușine? Și despre noi, când? Manifestul răscolitor al lui Gabriel Berceanu provoacă fotbalul românesc 

Moartea lui Emeric Ienei iar despre morți, numai de bine. Dar despre rușine? Și despre noi, când? Manifestul răscolitor al lui Gabriel Berceanu provoacă fotbalul românesc 

Tata, a fost Emeric Ienei cel mai mare antrenor român? Nu știu. Tata, dar a fost Emeric Ienei un om special? Da.

Așa se întâmplă când ai 13 ani iar istoria fotbalului românesc începe în sens invers, de la Tik-Tok: acolo unde morțile, și cele din sport, se capitalizează cu voluptate în timp ce Dani Mocanu e de negăsit după condamnare.

Datoria mea de jurnalist e să pun întrebări. Datoria mea de părinte e să ofer răspunsuri. Oricât te chinui pe ambele fronturi, rămâi totdeauna dator.

Moartea lui Emeric Ienei iar despre morți, numai de bine. Dar să nu uităm!

Am citit în ultimele zile atât reacțiile antrenorilor și foștilor jucători la moartea lui Emeric Ienei, cât și editorialele colegilor din presa sportivă. Laitmotivele: eleganță, blândețe, noblețe, bunătate.

Așa că stau și mă gândesc, în fața ochilor de 13 ani care devorează meciuri de fotbal în week-end-uri, văd pase filtrante la antrenament de trei ori pe săptămână iar fix acum mă sfredelesc fără milă: nu cumva, înainte de toate, ar trebui să ne întrebăm ce fotbal ticălos am avut și am promovat dacă la pierderea unui antrenor există fie și doar senzația că rezultatele lui fantastice sunt depășite de caracterul și comportamentul lui?

Nu cumva noi am îngăduit parșiv, decenii la rând, o pletoră de secături în fotbalul nostru, am fost complici la o perpetuare a mojiciei, a toxicității și am pus cărbuni din tribune, condeie și taste la rădăcina unui foc blestemat care a pâlpâit continuu prin personaje reprobabile?

Nu, asta nu minimalizează nicidecum dimensiunea umană a lui Emeric Ienei. Dar ca să fim sinceri până la capăt: prea mult ne-am adăpat dobitocește din fotbalul românesc fără să mai facem distincția între operă și caracter. Între fotbalist și lichea, între dribling și scuipat, între trofeu și comportament de latrină.

Emeric Ienei s-a construit firesc și involuntar, iar ceea ce e și mai admirabil, s-a păstrat cu perseverență drept reper al echilibrului și blândeții. Dar și lui i-a fost mai greu acest lucru, cum și nouă ne-a fost al naibii de confortabil prin scârba derapajelor și provocând replici la ele. Mai cu seamă, sădind neghiobi, din setea hulpavă de mâzgă și din nevoia de audiență satisfăcută primar, copaci oribili. Deși în sinea noastră știam și știm că nu vor face niște fructe, nici frunze măcar, vreodată.

Să nu uităm, să nu uităm vreodată, cum noi, presa sportivă, „l-am îngropat” pe Emeric Ienei încă din aprilie anul trecut, „bubuind” fără verificări un fake news grosolan, cu degetele transpirate de fervoarea clipei cu greutate, amușinând cifrele în creștere „pe online” la moartea unui personaj măreț! Cu ferparele deja pregătite în foldere dosnice. Să nu uităm, nu avem voie să uităm asta!

Și să nu uităm că, rămas fără rentă viageră, Emeric Ienei a primit „la schimb” indemnizație de merit doar după ce a murit Helmuth Duckadam. În septembrie 2024, Sandu Boc dezvăluia că Ienei nu mai încasează renta, dar i-a fost comunicat că va primi indemnizație după ce se „eliberează locuri pe listă”. În decembrie 2024 a murit Duckadam. Din ianuarie 2025, Ienei a primit indemnizația. De vreo 1.200 de euro!

Antrenorul Cupei Campionilor Europeni a trebuit să aștepte moartea eroului din finala Cupei Campionilor Europeni, moartea elevului său, ca să „prindă loc” pe listele politicienilor.

Băi, tată, asta nu avem cum să uităm vreodată! Asta e de istoria de iad a fotbalului lumii!

Dar despre noi, când? Acum!

Emeric Ienei a fost un om special, tata, așa e. Dar și pentru că noi am întreținut fotbalul românesc în banalul insignifianței. A devenit un dat că fotbalul nostru „e o mafie”, un contraexemplu pentru meritocrație, o ghenă în care violența verbală și banii negri s-au amestecat în sordide rostogoliri.

De-aceea avem, ca presă sportivă, și nuanțele de public pe care le avem azi. De aceea avem, ca suporteri, și violențele de toate formele, încă de la nivel de juniori. De aceea avem tot mai puțini investitori privați în fotbalul românesc!

Dacă ne referim doar la antrenori: nu noi, jurnaliștii, publicul, conducătorii și jucătorii din atâtea generații am promovat sfertodocții profesiei? Nu am acceptat, vânturat, angajat și plătit aceiași și aceiași tehnicieni mediocri, personaje unsuroase și unse pe rotații aiuritoare, de la cluburi mici la alte cluburi mici, de la cluburi medii la alte cluburi medii, retrogradați și reșapați, dar mereu prinși în cotidianul generațiilor?

Foto: Sport Pictures

Nu am trăit și trăim noi din epoca antrenorilor-bufoni, fandosiți și păcălitori de meserie, proptiți politic în circuit sau salvați permanent de la închiderea carierei prin cumetrii dubioase?

Căutați câte interviuri, câte editoriale, câte povești există cu sau despre Emeric Ienei în ultimii cinci, zece ani! Nu am construit și noi fotbalul acesta șumudicat?

Bun, și ce să facem, acum? Cum să folosim moartea lui Emeric Ienei? Pentru că toți folosim morțile celorlalți, unii cu bună știință și cei mai mulți involuntar. Le folosim ca să ne cerem iertare, le folosim ca să ieșim în față cu frustrările și poveștile noastre nespuse. Ne îmbrâncim spre locul golit de plecarea personajului pentru a mușca spațiu pentru ideile noastre, norocoșii rămași.

Fiecare moarte, o oportunitate. Cu cât mai mare personajul, cu atât mai mare locul gol din urma lui.

Emeric Ienei, „tatăl nesimțit” al lui Adrian Bumbescu

Emeric Ienei a murit. Iar Adrian Bumbescu, fostul mare jucător al Stelei și câștigător al Cupei Campionilor Europeni cu Ienei antrenor, oferă generos reacții în toată presa sportivă. Iată reperele lor:

  • „Un om extraordinar, om de o noblețe extraordinară”
  • „A revoluționat fotbalul românesc, unul dintre cei mai buni antrenori români”
  • „Îmi era ca un tată”

În 2016, cu ocazia aniversării de 30 de ani de la cucerirea Europei fotbalistice, iată ce simțea Bumbescu despre Ienei, într-un interviu pentru news.ro: „Niciodată n-a ajutat pe nimeni, iar la Steaua până și paznicul de la poartă putea antrena”.

Iar în 2020, acum doar cinci ani!, într-un interviu oferit aici jurnalistului Daniel Vlad în exclusivitate pentru ProSport:

  • „E un nesimțit nea Imi”
  • „Noi l-am făcut mare ca antrenor, la Sevilla era total depășit de situație”
  • „Eu, Adrian Bumbescu, sunt omul care l-a calificat pe Ienei la Campionatul Mondial din Italia, am luptat pentru România, iar apoi nea Imi a fost cel care a cules laurii”

Așa ne creștem copiii, iar prin fotbalul acesta îi încurajăm să devină fotbaliști. Dacă în ambele perspective ale lui Bumbescu de mai sus există autenticitatea trăirii, atunci Ienei i-a fost ca un tată pe care și-a permis să-l facă nesimțit. Tragem apa și adio!

Dar dacă undeva e o greșeală și doar altundeva adevăr, de ce nu vii tu acum, domnule Adrian Bumbescu să rostești: am fost „un jucător care azi ar fi avut salariu 20 milioane de euro”, cum spune Victor Pițurcă, dar am fost și-am rămas un caracter de doi lei!

De ce nu-ți ceri public iertare de la memoria celui iertător, Emeric Ienei, înainte de toate? Ca să învețe și copiii de azi că opera și caracterul nu sunt, în fotbalul nostru, mai mereu pe continente diferite?

De ce folosești moartea lui Emeric Ienei doar pentru tine, nu și pentru ce rămâne în urma ta?

Emeric Ienei, antrenorul „modest care nu știa nimic” al lui Cornel Dinu

Tot la ceas aniversar, dar la propriul ceas aniversar, de 70 de ani, Cornel Dinu sărbătoarea prin… Emeric Ienei:

  • „Un antrenor modest. Nu știa jucătorii. Nu știa nimic!”

Cât vitriol să strângi în chivotul neputinței tale profesionale ca antrenor astfel încât în ziua când împlinești 70 de ani să-ți treacă prin minte măcar așa ceva? Cât de departe să alungi imaginea fantasticului fotbalist Cornel Dinu ca să verși fierea tehnicianului Cornel Dinu, ultra modest ca rezultate, spre altcineva?

„Replica” lui Ienei pentru Dinu în Libertatea a fost dărâmătoare prin noblețe și firescul ei:

  • „Nu știu ce l-a apucat acum. Ce să-i răspund? Nu-i spun nimic. Ar trebui să ne apărăm între noi, nu să rostim vorbe fără valoare. Mi-e jenă să comentez așa ceva”

Măcar, în aceste zile, Cornel Dinu s-a sfiit să iasă public. Poate și-a cerut iertare din temnița propriei depresii. Poate nu.

Sursă foto: SPORT Pictures

Emeric Ienei, subiectul de caterincă proastă al lui Iulian Miu

Ai așteptări însă de la Adrian Bumbescu, pentru că are totuși 65 de ani. Ce să aștepți de la Iulian Miu, spre exemplu, care în 2013 își permitea să se amuze pe seama faptului că Emeric Ienei a pronunțat greșit „Di Caprio” în loc de „Di Canio”?

Incapabil să realizeze ceva semnificativ după ce și-a încheiat cariera de jucător, Iulian Miu a avut totuși, încă din 2013, flerul străzii. Așa a produs știri disperate, ca să rămână o clipă relevant în spațiul public. Atât și nimic mai mult! Mintea lui Miu n-a trecut vreodată de acest prag, dovadă faptul că tot atunci relata depreciativ mesajul lui Ienei din vestiar, înainte de meciul Stelei cu West Ham:

  • „Dom’ne, nu au ce să vă facă, nu au cum să vă ia banii din cont, casele. Nu pot decît să vă bată”

Cum să perceapă mintea mută a lui Iulian Miu strategia fină a psihologului Emeric Ienei care se zbătea să ia presiunea mentală și emoțională de pe jucători? Care încerca astfel să le ofere în discurs un plan de referință prozaic tocmai pentru ca ei să reintre inconștient în zona de confort, să-și găsească resursele de încredere dintr-un areal simbolic familiar și să bată pe West Ham, așa cum a și fost?

În 2020, Adrian Bumbescu îl făcea nesimțit pe cel care azi spune că i-a fost ca un tată. De ce? După un amical al naționalei României în Olanda din 1988, selecționerul Emeric Ienei a întocmit un raport în care a relatat sub semnătură Bumbescu a fost mai interesat de băutură decât de fotbal la respectiva acțiune a lotului reprezentativ. Acum, pe 7 noiembrie 2025, acum și oricând, pe cine credeți dintre cei doi?

Pe Ienei sau pe Bumbescu? Aici nu mai există cale de mijloc! Pe cine vrei să urmez în viață și în fotbal, tata? Pe Ienei sau pe Miu, cel acuzat că a încercat să copieze la examenul pentru licența de antrenor? Cel care a declarat public că demisionează de la CSA Steaua dacă FCSB ajunge să joace în Ghencea iar apoi a îngroșat șoriciul și-a băgat capul la cutie?

Și Mihai Stoica s-a dedulcit la ironie în fața lui Ienei cândva, folosind „măreața dezvăluire” a lui Miu. Dar acum, în felul lui, o simte oricine, și-a cerut public iertare. Însă ați auzit zilele astea cumva de Miu? Piu-piu, piu-piu… Miu?

Până vom accepta că folosim moartea lui Emeric Ienei, să încercăm să folosim și viața lui. Pilda unui iertător!

Asta trebuie să printeze FRF și să lipească pe toți pereții de la Mogoșoaia și de la Arena Națională!

Toți folosim morțile celorlalți, unii cu bună știință și cei mai mulți involuntar. Ne îmbrâncim spre locul golit de plecarea personajului pentru a mușca spațiu pentru ideile noastre, norocoșii rămași. Fiecare moarte, o oportunitate.

Selecționerul de azi al României (aici motivele pentru care am promis că nu-i voi mai scrie numele câtă vreme va ocupa această funcție) a reacționat și el după moartea lui Ienei, inclusiv pentru Golazo:

  • „Rivalitatea pe care am avut-o cu el a dezvoltat fotbalul românesc”
  • „Întotdeauna l-am respectat”

Nimic nou, n-avea cum să rateze moartea lui Ienei ca să-și potențeze încă puțin propria aură. Cum să nu pui, tocmai tu, moartea unui rival din fotbal drept oglindă utilă pentru augmentarea măreției tale absolute?!

Cât despre „respectul purtat totdeauna”: când Răzvan Lucescu era selecționerul României, Emeric Ienei „și-a permis” să comenteze despre situația echipei naționale. Reacția selecționerului de azi?

  • „Ce tot vorbeşte şi Ienei?! Omul ăsta nu înţelege nimic, a trecut timpul peste el!”

Foto: Mihai Pop ProSport

Ienei avea la acel moment 73 de ani și comenta fotbalul în care performase. Selecționerul României are azi 80 de ani. Răspunsul lui Ienei din 2010 este un bici cutremurător care trebuie printat de FRF și lipit pe toți pereții de la Mogoșoaia și Arena Națională:

„Eu nu înţeleg de ce s-a supărat atât de tare Mircea, încât să aibă o asemenea reacţie la adresa mea. Cu ce l-am jignit eu pe Răzvan Lucescu, oameni buni? N-am nimic cu el, la tot ce-am spus am avut argumente. Am afirmat că Răzvan Lucescu a avut un an de zile la dispoziţie pentru a întineri echipa. Poate cineva să nege acest lucru?”

„Îi transmit lui Mircea că nimeni nu e veşnic, o să treacă vremea şi peste el! Mircea are impresia că se pricepe la toate în România, el are întotdeaua cele mai mari realizări, iar noi, ceilalţi, care n-am făcut nimic pentru fotbalul românesc, n-avem voie să ne spunem o părere…

„Sunt curios cum se va simţi Mircea Lucescu când îi va spune şi lui lumea că a trecut timpul peste el, mai ales că are şi el aproape 70 de ani!”

Ce fel de antrenor și cât de mare a fost Emeric Ienei?

Tata, a fost Emeric Ienei cel mai mare antrenor român? Nu știu. Deși regulile jocului au rămas cam aceleași, îți e imposibil să-l compari relevant pe Maradona cu Messi ori pe Cămătaru cu Baratki. Ce să mai spun de antrenori, când meseria lor e racordată la și mai mulți factori exteriori, dependentă mai aprig de vreme și vremuri?

Cum să îl evaluez pe antrenorul Emeric Ienei având un sistem de referință compus din alți antrenori români, dar și din alte epoci, când în timpul lui funcționa o societate diferită, oferind fotbalului o „bulă” cu particularități favorizante și absurdități unice? Când putea aduce la Steaua aproape orice jucători din țară, dar nu putea aduce jucători străini? Când nu știi exact ce arbitraj era corect, ce oponent era corect, ce golgheter era corect, poți spune cu mâna pe inimă că evaluarea ta, azi, fie și în fața unui puști de 13 ani, e corectă?

Indubitabil, Emeric Ienei a fost un antrenor mare. Dar cât de mare? Asta chiar nu știu. Cât a fost tact și cât a fost tactică în spatele rezultatelor lui? De ce a performat doar în ecosistemul intern și deloc în afara lui, la naționala Ungariei, la Panionios ori la Fehervar?

Sursa foto: Sport Pictures

Sursa foto: Sport Pictures

A fost Ienei doar un extraordinar reper avangardist al managementului resurselor umane în fotbal, prin propriile valori umane și profesionale de excepție? Sau și un analist fin al oponenților? Gabi Balint mărturisește că Ienei nu se temea și îi făcea și pe jucători să nu se teamă de nimeni, indiferent că în față era Barcelona ori Argentina. Motivator de clasă? Psiholog redutabil? Pedagog?

A fost Ienei „mutul ăla, prea moale”, cum îl cataloga Constantin Olteanu, ministrul Apărării din comunism, sau cel care în vestiarul Stelei tuna „călcați-i pe ochi” pe adversari? Lord impasibil sau căpitan feroce al echilibrului transformat în productivitate pe teren? A fost Ienei un tehnician de construit echipe ori de obținut trofee? Sau antrenor de reviriment? Blazon de patriarh mai târziu?

Doar cei care au lucrat efectiv cu el ne pot oferi măcar câteva frânturi concrete și relevante pentru o tentativă de răspuns. Pentru că, foarte probabil, Ienei a fost multe din acestea, în același timp. Dar e doar o senzație.

Lumea ca un cub Rubik și datoriile în loc de epilog

Tata, a fost Emeric Ienei un om special? Da.

Zilnic mă chinui să aranjez lumea inteligibil, cea de azi și cea din trecut, ca pe un cub Rubik. Ca să i-o dăruiesc fiului meu în semn de răspuns și cu rost de ajutor. Rezolv cubul Rubik cu degetele tremurând de emoția erorii, mai ales când e vorba de fotbalul românesc. Deseori nu știu dacă albastrul e albastru, dacă roșul e același roșu, dacă trebuie rotit spre dreapta pentru adevăr…

Cine a fost sau nu corupt în fotbalul românesc, cine a „blătuit” sau nu, cât și cum a profitat fiecare de specificul bolnav al fotbalului comunist și ceaușist, dar de Cooperativă mai apoi? Unde se termină jucătorul și antrenorul, de unde începe caracterul?

Dar datoria unui jurnalist e să pună întrebări. Datoria unui tată e să ofere răspunsuri.

Emeric Ienei a murit. Bun, și ce să facem, acum? Cum să folosim moartea lui? Pentru că toți folosim morțile celorlalți, unii cu bună știință și cei mai mulți involuntar. Uite cum și eu am făcut-o!

Dumnezeu să te ierte și să te odihnească, domnule Emeric Ienei! Noi mai rămânem pe-aici puțin, ocupați să nu ne iertăm și fără odihnă în goana dezbinării.